Curentul latinist apare în Transilvania pe la
sfârşitul secolului XVIII, odată cu prima încercare gramaticală asupra limbii
noastre, cu „Elementele” părintelui Samuil Klein sau Micul, scoase la lumina de
Şincai. Care-i părerea ambilor autori asupra limbii române? Limba româna e o
„corupţiune” a limbii latine clasice (în prefaţa din 1805: „corrupta romana
sive Latina”). Acest mod de a vedea, care ne întâmpină şi în istoria celorlalte
limbi romanice, se află expus în capitolul „Gramaticii
daco-romane”, unde se tratează despre derivarea vorbelor româneşti din cele
latine. Acolo ni se dă regula infailibilă, că n-avem decât a „strica” vorbele
latine, spre a căpăta
forma corespunzătoare românească:
„Voces latinas sic corrumpe, ut fiant daco-romanae sive valachicae”.
Din capul loculul se vede dar indicat într-un
mod foarte clar că misiunea viitoare a grămăticului
este a realiza o apropiere din ce în ce mai desăvârşită între formele actuale
ale limbii şi între prototipul lor, aşa cum el se oglindeşte în limba unui
Cicero sau Virgiliu. El nu se dă înapoi înaintea perspectivei de a crea un abis
între limba grăită de un neam întreg şi într-una meşteşugită şi cunoscută unui
mic număr de admiratori ai trecutului. Ba încă se admise ca indispensabilă o asemenea
ruptură bruscă, între limba literară şi cea
populară, motivând-o cu rău înţeleasa zicătoare a lui Quintilian (I, 6): „Aliud
esse latine, aliud grammatice loqui”, ce o spune însă mai mult ironic contra
despotismulul de atunci al grămăticilor.
Se uită că un proces identic de radicală transformare îl încercaseră, în timpul
retorului roman, analogiștii
antici care, prin mijloace artificiale de uniformizare, căutaseră de asemenea a
săpa o prăpastie între gramatica lor şi limba
reală şi cum atari opintiri extreme au fost combătute şi în cele din urmă,
paralizate de adversarii lor anomaliști.
Mai mult încă... Aici nu numai tendinţa era greşită, dar însuşi punctul de
plecare era cu desăvârşire fals, întrucât nu latina clasică, ci idioma vulgară
servise de substrat atât limbii române cât şi celorlalte limbi romanice. E de
mirare că acesta premiză neîntemeiată, acest „proton
pseudos” a fost în genere adoptat de către reprezentanţii etimologismului până
la Cipariu. Dar să revenim la „Elementele” publicate de Klein şi Şincai.
Întâia ediţie din 1780 n-a rămas fără de
influenţă asupra contemporanilor. Oculistul german Molnar de Müllersheim, mai
târziu profesor la Universitatea din Cluj şi cunoscut prin relaţiile sale cu
revoluţionarii Horia şi Crișan
(1784), o prelucra nemţeşte opt ani mai târziu (1788) şi o apreciază ca „ein
schätzbares Werk”. Scriitorul austriac Sulzer s-a folosit de dânsa cu oarecari
rezerve fundate în a sa „Istorie a Daciei transalpine” (II, 154 urm.) şi
înrâurirea-i se resimte şi în „Gramatica românească” a lui Radu Tâmpea,
„directorul şcolilor neunite naţionaliceşti prin marele Prinţipat al
Ardealului”, din 1797. Iată cum judecă acesta din urmă meritul celor doi autori
ai „Elementelor Daco-romane” în interesanta prefaţă
a Gramaticii sale: „Domnul Ioan Molnar, doftor şi profesor de tămăduirea
luminii ochilor, în cartea sa de „Economia stupilor” şi în „Gramatica nemţească-rumânească”,
dar mai vârtos într-a sa „Retorică”, ce cât de curând va ieşi din tipar, şi C.
Păr, S. Klein de la Sad cu desluşirea Bibliei româneşti, cu „Teologia
moralicească”, cu „Jus Natures” sau „Îndreptarea Firii”, cu „Gramatica Daco-romană”.
din Viena: sunt aceia care au adus şi aduc acum roadă şi mlădiţe limbii
româneşti, curăţind prin multele cărţi, care le-au dat şi le dau la lumină,
toată neghina ce cuprinse limba noastră, silindu-se şi de acum înainte din cât
va fi cu putinţă a o apropia de orighinalul ei. Însă, aşa ca şi cărţile
bisericeşti bine să le înţelegem”. Care este acel „orighinal”?
S-a văzut că pentru pentru Klein-Şincai
şi urmaşii lor punctul de plecare e latina clasică, în loc de acel „sermo
rusticus”, care, provenit din „prisca latinitas” ca şi „sermo urbanus” sau forma
literară, a încercat apoi o dezvoltare cu totul independentă:
pe când una rămase staţionară şi oarecum cristalizată
în forme stereotipe ce se transmiteau pe cale educativă şi literară, cealaltă
participa la perpetua mobilitate a oricărui grai în circulaţia-i plină de
viaţă, îndepărtându-se astfel din ce în ce mai mult de idioma savantă, de latina
clasică. A reduce dar pe una la tipul celeilalte, era o întreprindere pe atât
de lipsit de temei, pe cât de periculoasă în consecinţele sale. Într-adevăr,
evoluţia unei limbi nu se face conform unui şablon literar sau clasic, ci
fiecare idiomă urmează pe o cale
particulară şi potrivită cu geniul ei. De aceea un principiu atât de arbitrar,
ca cel inaugurat de şcoala etimologică,
n-a putut să producă, odată pus în aplicare, decât rezultate dezastruoase şi să
impedice libera dezvoltare a graiului.
Înainte de a constata răspândirea acesteii
tendinţe de uniformizare, să cităm încă acest pasaj din prefaţa Gramaticii lui
Tâmpea, în care autorul pare a presimţi pericolul unei procederi atât de
artificiale: „Cu greu este şi va fi a aduce limba aceasta - cea românească - în
curăţenia orighinalui ei, adică în limba veche rumânească
sau râmlenească; căci de-ar aduce cineva în
curăţenie, ar fi tocmai latineasca şi italieneasca şi cel ce ar învăţa
româneşte aşa limpede, care nu este român, cărţile bisericeşti nu le-ar putea
înţelege, nici vorba obştească de acum obişnuită. Românul neînvăţat încă
socotesc c-ar zce, că-i schimonoseşti limba părintească". Vom încerca de a
urrnari pas cu pas treptata dezvoltare a curentului latinist, de la intâiele
încercări încă timide ale unui' Klein-Şincai
până la consecinţele extreme din „Tentamen criticum” şi până la absolutismul
„Dicţionarului” şi „Glosarului” academic. Prima aplicaţie a principiului de
acomodare a prezentului lingvistic cu trecutul originar o face însuşi Tâmpea,
când susţine în aceeaşi prefaţă: „Nici să te miri, iubite cititorule, căci am
schimbat sau scurtat unele cuvinte, care până acum într-alt chip s-au răspuns,
căci în orighinalul limbii noastre mai întâi aşa s-au răspuns, trăgându-se de
la latineşte; de pildă „sore” (lat. sol) în loc de „soare”, „omeni” (lat.
homines) nu „oameni”, „duo” (lat. duo) nu „două” şi altele”. Această procedere
are, cum se vede, un caracter cu totul mecanic. Se şterg particularităţile cele
mai marcante, care au făcut în cursul secolelor din latina vulgară o idiomă
românească şi naţională şi în loc de a ţinea seama de spiritul limbii, se
sacrifică evoluţia-i normală, unor
vederi subiective şi eronate. Făcând abstracţie de toate schimbările şi
influenţele etnice la care fusese expusă limba, se trece cu buretele peste
întregul proces al timpulul şi se redă
graiului o pretinsă forma primordială.
O formă ca „soare” este românească, iar nu
latină şi nu poate fi românească decât exclusiv sub această formă: de la vulgar-latinul
„sole” până la românescul „soare” au trecut secole şi a fost cu neputinţă ca
într-un răstimp atât de îndelungat, o limbă vie să nu se modifice. Ea suferi,
sub îndoita influenţă a mediului şi a elementului etnic, toate acele schimbări,
fatale în evoluţia istorică a unei idiome, care au întipărit limbii române o
fizionomie particulară şi i-au dat o proprie individualitate în complexul
celorlalte limbi romanice. În singura vorbă „soare” se oglindeşte o parte din
vicisitudinile graiului românesc : în cele două modificări care o îndepărtează
de la forma-i iniţială, rezidă caracterul ei propriu naţional. Cele două
schimbări fonetice, rotacizarea lui „l” şi diftongarea lui „o” sunt într-adevăr
caracteristice pentru limba noastră şi necunoscute limbilor surori. Ele cad în
epoca de formare a limbii române, în special amplificarea sau refracţia lui „o”
ca şi a lui „e” în „ea” contribuie a-i da acea înfăţişare aparte care o
deosebeşte de restul grupului romanic. A zice dar „sole” în loc de „soare”,
este a ne întoarce cu secole înapoi şi a ne transporta într-un alt mediu
climateric; a zice „sore” în loc de „soare”, este a rosti o formă ce n-a
răsunat poate niciodată la auzul poporului român.
Dacă Tâmpea, după exemplul lui Klein-Şincai,
se mulţumeşte cu o formă ca „sore”, Iorgovici face, în ale sale „Observaţii”,
un pas mai departe în direcţia radicalismului latinoman: „Am descoperit că
într-unele vorbe învăluite în groasa negură
a necunoştinţei regulilor gramaticești
s-au schimbat unele litere mai moi în mai aspre, precum în loc de „sole” zicem
„sore”, pentru „sale” - „sare”, pentru „salire” - „sărire”. Care schimbare o
judec a fi stricătoare limbii noastre: 1. pentru că aşa schimbare a literelor e
împotriva Normei; 2. prin aşa schimbare limba s-a mai micuţelat
la cuvinte. Nelegiuirile schirnbarii acesteia şi din însăşi limba noastră, se
arată în vorbele cele compozite: de la „salire” zicem saltare, nu „sartare”, de
unde însă pronunţia noastră nu rabdă
schimbarea „sărire” din „salire”. Şi acesta o susţine unul din capetele cele
mai judiciose ale şcolii ardelene, „un lingvist şi filozof adânc”, cum îl
califica Papiu-Ilarian. Modificările inevitabile în cursul dezvoltării unei
limbi devin nişte „schimbări nelegluite” şi întreaga argumentare porneşte de la
o pretinsă Normă, care se învârteşte într-un
cerc vicios perpetuu. .Această
Normă s-a văzut că este latina literară, care, la
adică vorbind, n-ar fi după dânşii decât o veche românească”.
Lazăr Şăineanu
Trimiteți un comentariu