Născut în Vaslui pe la 1625, Milescu se duse
de tânăr la Constantinopole, unde dobândi cunoştinţe întinse în teologie,
filozofie, istorie şi literatură. Apoi îşi continuă
studiile în Italia, unde se perfecţionă în
ştiinţele naturale şi matematici. Întors în ţară, ocupă
diferite funcţii sub Vasile Lupu, Grigorie Ghica şi Ştefaniţă
Vodă. Intrând în relaţii cu rivalul lui Ştefaniţă,
cu Constantin Şerban, pe atunci în Polonia, ca să-l ajute a recăpăta domnia
(„au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţ
sfredelit”), acesta descoperi însuşi lui Vodă
manoperele grămăticului
său. Drept pedepsă, Domnul puse călăul de-i tăie
nasul, de unde porecla de Cârnul.
Retras în Muntenia, el începu pe lângă
Grigorie Ghica noi intrigi. De acolo porni la electorul de Brandenburg, unde un
medic, folosindu-se de progresele rinoplastiei, izbuti a-i reface nasul: „au
găsit acolo un doftor, de-i tot slobozea sângele din obraz şi-l boţea la nas şi
aşa din zi în zi sângele se închegă, de i-au crescut nasul la loc de s-a
tămăduit”. Pe la 1672 îl găsim la Moscova, cerând ospitalitate ţarului
Alexei Mihailovici, care-l făcu dragoman şi-i încredinţă
ambasada către împăratul Chinei. În 1676 ajunse la Peking, unde avu ocazia să
înveţe limba chineză şi întreprinse o descriere a Chinei după propriile sale
însemnări. Acesta descriere făcută în ruseşte se pastreaza ca manuscris în
bibliotecile naţionale din Petersburg şi Paris („De la Tobolsk până la China”).
El muri pe la 1714 în vârstă de peste 80 de
ani. Literatura română îi datorează un adevărat tezaur: întâia traducere
întreagă a Bibliei, cunoscută sub numele lui Şerban Vodă, în mâinile căruia
căzând mannscrisul, făcu o mare şi frumoasă ediţie în Bucureşti la 1688, fără
însă a pomeni numele lui Milescu. Celelalte opere le-a scris în latină, greacă,
slavona şi mai ales ruseşte, între care figurează un Dicţionar grec-latin-rus
şi un tratat în limba rusă asupra scrierii hieroglifice („Carte ieroglifică
ieratică sau despre scrierea
secretă, cum egiptenii şi grecii obişnuiau a întrebuinţa semne secrete şi
embleme, zugrăvite şi nescrise, pentru a arăta înalta lor înţelepciune şi
ştiinţă”).
În cronica fragmentară,
după 1670, atribuită spătarului de către dl. Haşdeu, găsim nu numai limpede
exprimată originea romana comună tuturor fracţiunilor românismului din Dacia
Traiană, dar, ceea ce este şi mai remarcabil, prima
relaţie în istoriografia noastră despre românii din Macedonia. A trebuit un
spirit atât de comprehensiv ca al lui Milescu spre a îmbrăţişa astfel membrele
răzleţe ale neamului românesc şi a întrevedea comunitatea provenienţei lor:
„Vedem la românii din Ardeal, moldovenii şi
ceşti din ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind... Români înţeleg nu
numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt şi
moldovenii şi toţi câţi şi într-altă
parte se află şi cu această limbă, fie şi
cevaşi mai osebită în nişte cuvinte din
amestecarea altor limbi, iară totuna sunt. Ci dar pre aceştia, cum zic, tot români
îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi curg”. Iar despre
macedo-români: „Sunt dară
aceşti cuţo-vlahi (cum ne spun vecinii
lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit) oameni nu mai osebiţi nici în chip,
nici în unele obiceiuri, nici în tăria şi făptura trupului decât românii
aceştia şi limba lor românească ca
a acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceasta proastă, grecească
şi cu turcească”.
Lazăr Şăineanu
Trimiteți un comentariu