Şcoala Ardeleană

 Primul filolog ardelean, care pare a poseda idei mai solide despre originea limbii române, e Petru Maior. În „Dialogul pentru începutul românilor” între Nepot şi Unchi, dialog ce figurează în fruntea Lexiconului de la Buda (1852), se elucidează chestiunea: de unde se trage începutul ţesăturii limbii care azi în gura românilor se aude? La această întrebare Nepotul adăugă că există două păreri: una, că limba româna e limba latină stricată şi scăzută de la floarea limbii latine, cealaltă, că erau două limbi, una grăită de popor şi alta de învăţaţi. Unchiul respinge prima părere - cea admisă de Klein, Şincai, Iorgovici şi mai târziu de alţii - pe cuvântul că (p. 63): „limba poporului romanilor celor de demult vecuește până astăzi în gura românilor noştri”. Dar pe când latina vulgară, transportată în celelalte provincii, s-a alterat prin contact cu populaţii indigene, în Dacia ea rămase neatinsă, deoarece, după părerea autorului, populaţia de baştină a fost cu desăvârşire exterminată, astfel că (p. 69): „limba româna toată e limba romana, care fu alcătuită de latina poporană”.

Şi mai explicit îşi expune Petru Maior părerile sale în „Dizertaţia pentru începutul limbii româneşti”, inserată în a sa „Istorie pentru începutul Românilor în Dacia”. Iată pasajul în chestiune (p. 236): „Limba românească e acea limbă latinească, comună, care pe la începutul sutei a doua, era în gura românilor şi a tuturor italienilor. Deoarece limba latinească era comună după vremea ieşirii romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia, urmează că limba românească e mai curată limbă latină a poporului român celui vechi decât limba italiană cea de acum”. Elementul slavon e, ce-i drept, reprezentat, dar el nu s-a atins de „ţesătura limbii româneşti cea dinlăutru” şi uşor ar fi „de s-ar învoi românii spre aceea a scoate cuvintele de la slavoni şi a face curata limba românească”.

Petru Maior are meritul necontestat de a fi întrevăzut originea vulgară, iar nu literară, a limbii române. Acesta vedere justă îl conduce însă, la o concluzie din cele mai paradoxale. Pe când pentru predecesorii săi latina literară nu era decât „o veche românească”, Maior, identificând într-un mod arbitrar limba româna cu latina vulgară din epoca Republicii, o consideră pe cea dintâi anterioară evoluţiei literare şi conchide că româna e mama limbii latine. El împinge această identificare până acolo încât susţine că Iulius Caesar vorbea româneşte cu soldaţii săi. Pe ce se bazează însă o asemenea fantastică ecuaţie? Să relevăm unul singur din argumentele sale şi anume natura articolului definit: post-punerea articolului ar fi preitalică, dar prepunerea-i la italieni o influenţă germanică. Emiţând această ipoteză, nedemonstrată şi nedemonstrabilă, ajunge la concluzia neaşteptată (p. 243): „Măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiica limbii latine adică celei corecte, totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latineşti”. Tocmai această natură caracteristică a articolului românesc, prin originea-i preromană şi neitalică, vorbeşte contra ipotezei favorite a istoricului, că elementul roman a rămas neatins în noua sa patrie. Principiul romanităţii limbii române, departe de a fi fost fecund iniţiatorului sau, l-a condus la un mod de a vedea diametral opus istoriei şi etnologiei.

După Petru Maior, ajungem la prima publicaţie lingvistică a răposatului Laurian, la „Tentamen criticum”, după Papiu Ilarian „cea mai îndrăzneaţă, cea mai adâncă, cea mai filozofică cercetare de limbă ce posedă limba română”. Păcat numai că materialele elaborate în această filozofică cercetare aparţin nu limbii române, ci unei limbi ideale, ale cărei gramatici şi vocabular autorul se sileşte a le reconstrui pe cale inductivă. Autorul atribuie limbii române, dacă putem numi astfel idioma Tentamenului, acelaşi caracter de seculară imobilitate, ce o admitea deja P. Maior. De la secolul al XII-lea, ba chiar din epoca lui Traian, limba n-a încercat vreo modificare în formă ei (p. LV). Această lipsa de alteraţii sensibile rezultă, după Laurian, din analiza dialectului daco-român şi macedo-român. Barbarismele din vorbirea zilnică ar dovedi îndeajuns, prin mărginirea lor teritorială, originea lor posterioară. Afară de aceste barbarisme cu o circulaţie mărginită, limba însăşi n-ar fi suferit nici o modificare fundamentală. Prin urmare, spre a restabili limba în puritatea şi genuitatea ei, trebuie nu numai să omitem toate vorbele străine, fie ele cât de vechi, dar şi pe ea însăşi s-o reconstruim, aşa cum va fi sunat aproximativ în timpul lui Traian sau cel puţin în secolul al XII-lea, ceea ce şi face sau încearcă a face autorul. Vrând a da Europei culte o idee de limba româna, reproduce formula „Tatalui-nostru” în 4 variante, din care ne mulţumim a cita prima formulă, celelalte fiind aproape identice (p. LVII): „Patre nostru, qui esci in celi, sanctifice-se nome teu; advenia regnu tea; fia voluntatea ta, assico in celo et in terra, pane nostra quotidiana da nobe adie et remitte nobe debite nostre, assico et noi remittimu a debitori nostri et nu ne induce in tentatione, vero ne libera de malu”. Acest specimen de limbă probabil din secolul XII a fost obţinut prin inducţie. Ca reconstrucţia unei faze dispărute după vederi subiective (varianta se potriveşte mai bine cu cea siciliană), specimenul ar avea tot interesul unei curiozităţi lingvistice dacă autorul însuşi nu şi-ar face iluzia de a reproduce, în loc de o limbă pur ideală, un exemplu din „lingua Romana vulgo Valachica”. Ca dovadă că o ia drept atare, probează şi primele sale exemple sintactice (p. 213): „unu pupillu pectinatu, una sagetta acutita, due vergine petite, patre meu e forte morbosu” etc.

Şi aici avem ocazia de a constata, ca nişte principii fecunde şi originale, că reconstruirea prototipurilor şi continuitatea dialectală (cf. p. LVIII : dialectul sard formează tranziţia la cel spaniol şi dialectul piemontez la cel francez), care abia după două-trei decenii ne întâmpină în lucrările unui Schleicher sau Ascoli, rămân sterile, puse în serviciul unor idei preconcepute. Ceea ce în scrierile lui Şincai, Iorgovici şi Maior era încă o încercare oarecum sfioasă, o vedem aici aplicată pe o scară întinsă şi ridicată la rangul de sistem. Dar împingând-o până la ultimele consecinţe, ea îşi găsi propria condamnare în rezultatele obţinute. Tot urcându-se de la un tip lingvistic la altul, autorul nu simţi că terenul îi scapă şi se pomeni astfel planând într-o regiune ideală, care nu mai avea cu cea reală decât o analogie aproape imperceptibilă.

Cipariu, prin vastele sale cunoştinţe mai ales în domeniul literar al trecutului, poate fi considerat ca reprezentantul prin excelenţă al etimologismului. El i-a imprimat o nouă direcţie şi a inaugurat studiul istoric al limbii noastre prin cercetarea amănunţită a monumentelor graiului. Dar rămas străin de progresele lingvistice ale secolului, el a luat sub patronajul său teoriile vechii filologii, care recunoaşte grămăticului autoritatea de a întreprinde o restaurare formală şi lexicală, a limbii naţionale. În loc de a vedea în limbă opera inconştientă a naturii umane, care nu poate fi radical modificată decât odată cu firea însăşi a naţiunii, Cipariu împărtăşeşte credinţa secolului al XVIII-lea despre o perfecţionare artificială a graiului. Şi o astfel de perfecţionare grămăticul o zăreşte într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. S-a văzut că pentru Laurian punctul de plecare începe cu secole înainte de apariţia primelor monumente literare. Cipariu porneşte de la înşişi aceste monumente şi caută a reda formelor actuale înfăţişarea lor arhaică şi uniformă. „A reduce limba la una formă mai omogenia, mai primitivă”, iată principiul suprem al acestei tendinţe. Pentru dânsa acţiunea continuă a timpului, a progresului asupra transformărilor limbii este ca şi cum n-ar exista. Influenţa seculară a elementului etnic trebuie să dispară înaintea voinţei energice a grămăticului de a reînsufleţi moartele, uitatele, parazitele forme, cuvinte şi semnări; a lepăda slovenismele şi în locul lor a pleni cu termeni luaţi, când alte funtane ne vor lipsi, din dialecte romane, a togmi cele impromutate după formele şi exemplele ce ne înfăţişează structura limbii, iar nu după liusioretatea buzelor, după plăcutul urechielor”.

Cu un cuvânt, grămăticul devine cea mai înaltă autoritate care decide în ultimă instanţă şi cu o severă rigurozitate ce-i bun şi ce-i rău în materie de limbă. Nimic nu poate rezista unei asemenea jurisdicţii: nici evoluţia normală şi inconştientă a graiului, nici progresele culturale, nici exemplul marilor scriitori. Formele moderne neaoş româneşti, mai mlădioase şi mai sonore, apar în ochii săi ca contrare structurii limbii: lui îi trebuiesc forme ţepene şi greoaie, iar nu cele uşoare la rostire şi plăcute la auz. Pironit în făgaşele trecutului, grămăticul, împovărat de erudiţie, devine incapabil de a aprecia progresele actualităţii. Cipariu, după Petru Maior şi în opoziţie cu gramaticii anteriori, are meritul de a fi accentuat originea vulgară a limbii noastre. El emite cu această ocazie părerea că limba româna ar fi de origine mai veche decât cea latină (p. 82): „Noi nu putem suferi să ne zică că limba noastră s-a schimbat sau corupt din latină, când după dreptate se cădea a zice, că latina s-a schimbat depărtându-se de la formele vechi latine, care sunt şi ale noastre, apropiindu-se către cele greceşti”.

Exagerările etimologice ale predecesorilor săi, mai ales ale autorului Lexiconului de la Buda, găsesc într-însul un apreciator drept şi sever, care ridică o energică protestare contra acelor proceduri excesive, ce ameninţă a compromite seriozitatea învăţaţilor noştri înaintea areopagului ştiinţei occidentale (p. 234): „Când latinomanii veniră la derivarea etimologică, din limba latină cu cele cumnate, se făcură de râsul lumii literate şi al străinilor chiar şi celor mai moderaţi, care le replicară că românii nu au destulă cunoştinţă de principiile filologice sau că le lipseşte simţul istorico-moral. Asertele lor, derivând „slava” mai bine din „salva” al latinilor decât să recunoască că e curat slovenesc şi că imperatorii romanilor au vorbit chiar româneşte către legiunile romane se părură în ochii învăţaţilor Europei ca o bătaie de joc de toată istoria şi filologia clasică”. Nimic nu poate dovedi mai bine sterilitatea etimologismului decât această muncă fără preget a unui Cipariu. Gramatica în care el depuse rezultatul îndelungii sale activităţi, a fost uitată a doua zi după apariţia ei. Când părerile trecute fură sistematizate şi prezentate sub o formă dogmatică, atunci ieşi la iveală contrastul între teoriile expuse şi ştiinţa secolului şi reacţia deveni irezistibilă. Dar din acest naufragiu al ideilor subiective, una singură va persista şi va constitui gloria viitoare a ilustrului filolog: aprofundarea limbii actuale prin studiul minuţios al fazelor trecutului. Şi din acest punct de vedere „Principiile de limbă” (1866), ca şi „Analectele literare” (1858), prin bogăţia informaţiilor şi absenţa oricărui dogmatism, au exercitat o acţiune fecundă asupra evoluţiei filologiei române.

În acelaşi timp, când Cipariu codifică în opera-i gramaticală principiile etimologismuluil în privinţa formelor limbii, alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli întreprinseră şi duseră grabnic la capăt codificarea materialului ei lexical. Principiile erau şi mai riguroase, şi mai absolute. Într-adevăr, cu greu s-ar putea găsi aiurea un exemplu analog de grandioasă rătăcire. Autorii, care luară asupră-şi această uriaşă întreprindere, erau negreşit departe de a presimţi că împingând subiectivismul până la ultimele sale limite, vor aduce, mai mult decât toate combaterile adversarilor lor, prăbuşirea întregului edificiu, la a cărui înălţare munceau de aprope o sută de ani atâţia bărbaţi vrednici de laude. Ceea ce n-au reuşit a face protestările în numele ştiinţei şi conştiinţei, au săvârşit-o ca prin farmec „Dicţionariul” şi „Glosariul Societăţii academice”. Când aproape întregul avut intelectual al poporului s-a văzut pus la index în numele unui pretins purism şi când vorbelor pline de viaţă şi de simţire li se substituiră nişte aglomerări de sonuri ce nu vorbeau nici minţii nici inimii, se putu crede un moment, că o asemenea rătăcire va avea cele mai grave urmări. Dar concepţia era atât de unilaterală şi forma sub care ea fu prezentată naţiunii atât de bizară, încât seriozitatea cea mai înaltă căpătă o înfăţişare hazlie şi printre rândurile celor două groase volume pari a întrevedea mutra zâmbitoare a lui Pepelea, care aruncă un val de crudă ironie asupra plăsmuirilor artificiale şi asupra întregului acest arsenal de erudiţie pedantescă.

Arma teribilă a ironiei a dat lovitura de graţie şcolii etimologice. Rătăcirea seculară care cuprinse minţile cele mai harnice ale învăţaţilor ardeleni, a căzut copleşită sub povara propriei sale exagerări. Dacă acţiunea etimologismului s-a consumat pentru totdeauna dincoace de Carpaţi, el continuă a exercita rigorile sale în locu-i de baştină, în Transilvania. Afară de puţine excepţii, el se oglindeşte încă în stilul cărturarilor ardeleni, dar acolo el nu s-a mărginit numai asupra societăţii culte din oraşe, ci s-a întins ca o pecingine, aşa că dascălul de la ţară şi preotul din sat îşi aştern ideile într-o limbă străină, prin concepţia şi forma-i de adevărată fire a graiului naţional. Ceea ce a contribuit mai ales la acestă tristă stare de lucruri este stilul macaronic al ziarelor şi al revistelor din Ardeal, asupra căruia s-a atras în diferite rânduri atenţia ca asupra unui pericol ce ameninţă individualitatea însăşi a naţiunii. Dar şi acolo trebuie să recunoaştem simptomele unei ameliorări lente şi inevitabile şi timpul nu este departe când etimologismul îşi va fi trăit traiul chiar şi în centru-i de provenienţă şi de expansiune.

Lazăr Şăineanu