Urmaşul lui
Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui
Ioniţă, către Papă că „deodată s-a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii
şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat
parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan
Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a,
întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte
petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie
ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un
oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor
valahi.
În afară
însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de
deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei
a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure
prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar
trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă
încă şi mai preţioasă, care ne arată că „limba care era mai pe placul capilor
răscoalei era aceea valahă”. El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor
ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la
care nu asistase, că „într-una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi
bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să-l ducă prizonier în
Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași
limbă cu el, ca să-i dea drumul”. Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe
Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a-l dispune mai
curând în favoarea lui şi să-l facă a primi rugăminţile ce-i făcea.
În acest
loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci
a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie.
Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se
poate aduce? Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al scrisorii sale pe
împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii
săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor
putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune
că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi
lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă
românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre
împrejurarea că monumentele slave nu-i arată pe Asănești ca români, ci ca
bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau
românii cu bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o
valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se
bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept
bulgari.
A. D.
Xenopol
Trimiteți un comentariu