Papa interveni atunci în favoarea Imperiului
Latin pentru a-l scăpa de pieire, cerând de la regele Ungariei să meargă în
ajutorul împăratului latin. Din fericire pentru latini, alianţă între Batatze
şi Asan se strică în curând, din cauza scopului dat la lumina de cel dintâi, de
a-şi întinde domnia sa în Europa, unde Asan înţelegea să stăpânească el.
Relaţiile cu papa îndrumate în aparenţă pentru vecie de Ioniţă, nu ţinuseră
nici măcar cât viaţa întemeietorului lor. De îndată ce Ioniţă se sculase cu
război contra latinilor, el se îndepărtase de biserică romană. Astfel
patriarhul din Târnovo, la început pus sub papa, rupând odată cu stăpânul său
legăturile care-l uneau cu Roma şi pe de altă parte, pe atunci Constantinopole
şi cu patriarhul ei fiind căzuţi în stăpânirea latinilor, se înţelege cum
exarhul romano-bulgarilor dobândi neatârnarea şi autocefalia care erau pe de
altă parte considerate de popor ca o împlinire neapărată a neatârnării
statului.
Şi cu toate acestea era neapărat că, îndată ce
relaţiile cu grecii se înturnaseră în rău, împăraţii româno-bulgari să caute a
se apropia de latini, fie numai pentru a-i speria pe greci şi a-i face mai
plecaţi a primi pretenţiile lor. Stricându-se bună înţelegere între Asan şi
Batatze, corespondenţa între papa şi împăratul româno-bulgar reia un caracter
mai prietenos. Totuşi, din titlul dat de marele pontif capului
romano-bulgarilor, de „domn al bulgarilor şi valahilor” şi nu împărat sau rege
al lor, precum îl numea Inocenţiu al III-lea pe Ioniţă în scrisorile sale, se
vede că un ghimpe tot rămăsese în legăturile papei cu Asanestii, din
încordările de mai înainte. Papa însă, crezând că a pus iarăşi mâna pe biserica
valaho-bulgara, trimite în acelaşi an, odată cu a doua scrisoare către Asan, o
enciclică către toţi prelaţii din Bulgaria şi din Valahia, prin care îi
îndeamnă la întoarcerea în sânul bisericii drept credincioase. Aceasta pripire
a papei strica totul şi Asan se schimbă din prietenul prefăcut, în duşmanul
făţiş al papei, mai ales că şi cu latinii, relaţiile îmbunătăţite un moment, se
rupseseră iarăşi. Papa înfuriat, îl provoacă pe regele Bela al IV-lea a pleca
într-un soi de cruciada contra necredinciosului Asan şi cere de la Baldouin al
II-lea, împăratul Constantinopolului, să-i cedeze lui Bela drepturile de
supremaţie pe care Baldouin le avea asupra Împărăţiei valaho-bulgare. Bela
pretinde de la papă ca toate pământurile ce le va cuceri de la bulgari, precum
Bulgaria sau Macedonia, să rămână alipite de monarhia ungară, iar papa să aibă
asupra lor numai autoritatea bisericească. Bela însă este împiedicat să dea
urmare planurilor sale, prin cumplită năvălire tătara, care începuse a veni
către Europa.
În 1241 moare şi Ioan Asan, lăsând mai mulţi
copii, din care cel mai mare, Caliman, se urcă pe tronul tatălui său. După
Caliman, mort în 1246, urmează fratele său, Mihail, care şi el este ucis în
1257, de către vărul său, Caliman II. Acesta voind s-o ia cu de-a sila în
căsătorie pe sora mortului, fiica lui Ştefan Uros, regele Serbiei, pentru a
legitima uzurparea sa, este ucis de Uros în 1250. Cu dansul se stinge dinastia
Asanilor şi rămânând tronul vacant, se întruniră marii demnitari ai împărăţiei,
pentru a alege un nou monarh. Alegerea căzu asupra lui Constantin, nepotul de
fiu al lui Ştefan Nemania, întemeietorul puterii sârbilor, care pentru a-şi
întări dreptul la coroana Statului valaho-bulgar, se căsători cu o nepoată a
lui Ioan Asan şi-şi dete numele de Constantin Asan. El nu mai avea însă nimic
altceva în comun cu vechea dinastie decât numele acesta de împrumut.
Istoria împărăţiei valaho-bulgare ne arată că
originea şi începutul ei este de căutat la poporul romanilor din munţii sudului
Peninsulei Balcanice. Aici se răscula acest puternic element contra Imperiului
Bizantin, aici se dădură luptele cele mai încordate şi îndeobşte nouă împărăţie
desfăşura întreaga ei putere la sudul Balcanilor, patria poporului român.
Bineînţeles că, întemeindu-se Statul valaho-bulgar, organele lui cârmuitoare
trebuiră să se coboare din creierii munţilor şi de aceea îi vedem pe Asanesti
alegându-şi drept oraş de reşedinţă Tarnovo, aşezat pe coastele Hemus-ului spre
câmpia dunăreană. Odată însă cu această coborâre a Statului valaho-bulgar de la
munte la câmpie, se petrecu în întregul lui organism o transformare însemnată,
al cărui studiu va lumina multe întrebări rămase până acum fără un răspuns
mulţumitor.
A. D. Xenopol
Trimiteți un comentariu